Am deja o luna de zile de cand iau in serios alergatul. Initiativa a apartinut cuiva drag si o sa ii raman indatorat ca m-a scos din casa acele prime dati (pana m-a prins microbul...si da, te asigur ca te prinde inca de la prima supradoza de endorfine).
Nimic nu se compara cu o doza mica de euforie post alergare...si pot spune acum cu mana pe inima ca vezi lumea cu alti ochi imediat dupa ce ai servit din coctailul unic rezultat din imbinarea durerilor musculare cu bucuria de a fi realizat inca o cursa buna.
Daca in primele ei instante euforia era inexplicabila, sau cel putin nu era asociata vreunei idei anume, de data asta, probabil si declansata de melodia extrem de potrivita momentului, am gasit un rost... o legatura dintre scanteiele de fericire care ma cuprinsesera ragaz de cateva zeci de secunde si tot ceea ce ma leaga de lumescul traiului meu zilnic.
Pentru prima data in decursul unei saptamani in care am boxat cu emotii si frustrari, pentru ca apoi sa fiu facut KO de ceea ce pe moment am perceput gresit si trivial drept un "esec in cariera", am vazut clar. Am fost atat de concentrat de atingerea unei tinte, incat am confundat-o cu un scop in sine, si mai mult de atat, orbit fiind de toata aceasta alergatura, am uitat ca pana si din felul in care iesim dintr-o infrangere putem invata si ne putem apropia mai mult de ceea ce vrem sa devenim.
Am vazut clar aseara cat de multe lucruri cu adevarat frumoase si pentru care merita sa te bucuri sunt in jurul meu.
Am reusit pentru un scurt interval sa revad lumea si sa redevin recunoscator pentru tot ceea ce e frumos in ea si in viata mea.
Am inteles ca adesea destinatia e mai putin importanta decat drumul parcurs si felul in care acesta ne formeaza...
Am decis sa revin la alergat dar numai in parc pentru ca prin viata trebuie pasit astfel incat sa poti savura tot ceea ce tine de acest carusel unic - fie ele dulci sau amare.
Intr-un final am inchis ochii si m-am lasat cuprins de versuri:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu